1. Adesea mi-ai pus marea în piept, fără hotare,
Și-ai prefăcut durerea în valuri peste val,
Te-ai coborât cu mine în cea mai grea scufundare,
Până-am uitat de țărmuri și-am început să Te aud.

2. Mi-ai umplut plămânii cu sarea unei mări,
Și fiecare strop purta o rugă murmurată,
Mă trăgea adâncul spre vechiul meu sfârșit,
Dar mâna Ta, ascunsă, ținea barca nevăzută.

3. Apoi ai ridicat un vânt din patru zări,
Și mi-ai desprins din suflet tot ce credeam că-i stâncă,
Mi-ai spulberat în mare cetățile de ieri,
Ca să rămână-n mine doar ce nu se scufundă.

4. Când catargul vieții s-a frânt peste corabie,
Și cerul mi-a împletit furtuna cu ochii,
Am înțeles că uneori Tu ești mai aproape
Când tot ce poate omul să spună este: „Doamne, ajută-mă!”

5. Apoi mi-ai pus pustia în locul unui drum,
Și soarele-mi cosea nisipul de tălpi,
În zare, fiecare speranță era fum,
Iar setea îmi crăpa izvoarele din piept.

6. Mi-ai făcut din arșiță o candelă aprinsă,
Și din nisipul cald, altar sub pașii mei,
Iar lacrimile mele, de soare mistuite,
Au devenit izvoare pe care nu le știam în mine.

7. Apoi ai stins și luna de peste drumul meu,
Ai pus tăcerea-n locul oricărui felinar,
M-am lovit de mine, nu doar de pietre grele,
Când nu mai vedeam calea, Te căutam dar în zadar.

8. Mi-ai luat din ochi lumina, dar nu și mâna Ta,
Și m-ai lăsat să merg prin noapte fără hartă,
Căci uneori credința nu vede unde calcă
Ea doar aude glasul și merge mai departe.

9. Apoi ai pus o iarnă peste grădina mea,
Și-ai îngropat sub gheață tot ce voia să crească,
Eu am crezut că moartea venise peste ea,
Dar Tu lucrai sub iarnă, în rădăcina ei adâncă.

10. Și-abia când primăvara s-a strecurat prin ram,
Am înțeles de ce n-ai dezghețat pământul,
Că unele minuni nu cresc sub ochii noștri,
Ci-n taina unde moare mai întâi pământul.

11. Acum privesc în urmă la mările din mine,
La focul ce-mi ardea odată fiecare pas,
La nopțile în care credeam că ești departe,
Și văd că nici o clipă nu Ți-ai retras al Tău glas.

12. Tu nu mi-ai fost lumină doar când puteam s-o văd,
Nici țărm când apa vieții mă lua cu ea la vale,
Ai fost adâncul care mă ținea să nu mă pierd,
Și mâna nevăzută ce-mi scria drumul prin mare.

13. Poate că n-am învățat să nu mai trec prin ape,
Ci doar să nu mă tem când valul vine greu,
Căci omul nu se pierde când marea îl înghite,
Ci când, în mijlocul ei, uită că există Dumnezeu.

14. De-aceea, dacă mâine voi auzi din nou furtuna,
Și focul va aprinde iar zarea peste mine,
N-am să mai cer să plece, am să-mi ridic privirea
Și-am să Te caut, Doamne, în tot ce mă zdrobește.

15. Căci poate fiecare rană poartă-un fir de aur,
Cusut de mâna Ta prin locul cel mai greu,
Iar tot ce-am numit cândva pierdere și deșertăciune
Era, fără să știu, o cale către Dumnezeu.

16. Și dacă mai există un „de ce” fără răspuns,
Îl las în mâna Celui ce vede dincolo de mine,
Nu trebuie să pricep întregul drum de astăzi
Îmi este de ajuns să știu că mergi cu mine.